Post by Admin on Dec 29, 2013 21:57:35 GMT 1
Bacău supranumit orașul lui Bacovia este reședința și totodată cel mai mare oraș al județului Bacău din România. Este situat pe râul Bistrița, care asigură, prin centrala hidroelectrică locală, o parte însemnată a consumului local de energie electrică. Suprafața municipiului este de 43 km², iar populația este de 133.851 de locuitori (2011). Orașul este traversat de drumurile europene E85 și E574 ce fac legătura cu Bucureștiul, cu nordul țării și cu Transilvania. Pe cale feroviară legăturile naționale și internaționale se realizează prin rețeaua CFR. Bacăul dispune de un aeroport internațional ce asigură curse regulate către diferite destinații naționale și europene.
Alte nume și etimologie
în latină: Bacovia
în maghiară Bákó,
în germană Barchau,
în poloneză Baków,
în ebraică: בקאו)
Istoricul V. Spinei a publicat o listă a numelor proprii de origine cumană sau pecenegă în care apare Bako. Bako este un nume care se regăsește și în alte limbi turcice: pecenegă, turcă, maghiară etc. Tazlău, Tarcău, Bârlad, Tecuci, Berheci etc sunt considerate denumiri de origine cumană. Uz si Oituz sunt atribuite Uzilor, un alt popor migrator. Marele istoric Nicolae Iorga este de părere că denumirea orașului Bacău este de origine maghiară (ca Adjudul și Sascutul). Mareșalul Antonescu a ordonat efectuarea lucrărilor pentru românizarea nomenclaturii localităților din România, ordin prin care urma să se schimbe denumirea orașului Bacău, cu Gura Bistriței.
Menționarea orașului pe un act oficial datează încă din 1399. În arhivele Vaticanului, pe hărțile Evului Mediu precum și în alte documente latine, Bacăul apare sub numele de Bacovia, sau Ad Bacum. Edwige Bestazzi – delegată a Institutului de Cultură Italiană, la începutul secolului XX - mărturisește că Bacăul era trecut pe o hartă pictată chiar în Palatul Primăriei Florența, sub numele de Bacovia. Acest lucru nu este de mirare, având în vedere că la doar câțiva kilometri de Bacău, la Sărata, romanii extrăgeau sare, iar în alte localități din împrejurimi s-au descoperit vestigii daco-romane, sau chiar mai vechi, lucru ce atestă popularea acestei zone de mii de ani. La Sulta (comuna Agăș) avem urmele vechilor aurării dacice, după cum dovedește N. Densușianu în lucrarea sa Dacia preistorică, iar teritoriul Bacăului cuprindea localități încă de pe timpul pelasgilor ca: Letca și Leiteni, cuvinte derivate din latonă și letonă, divinități din timpuri preistorice, sau Tamasidava, denumire scito-dacică.
Pe aceste meleaguri au fost întinse păduri în care trăiau turme de zimbri. Muzeul „Moldova” din Bacău deține o importantă colecție de documente istorice și vechi manuscrise, precum și un cap de zimbru, un exemplar unic în felul său, găsit lângă Bacău, în satul Solonț. Un Bâc exista în Basarabia, un altul în ținutul Vasluiului, iar un altul în ținutul Bîrladului. Pe această temă se mai poate vedea și etimologia cuvântului Bâc în lucrarile lui Gheorghe Ghibănescu, M. Costăchescu sau în documentele moldovenești publicate de Nicolae Iorga.
Clima
Climatul municipiului este unul temperat-continental accentuat, cu ierni reci, veri secetoase și călduroase, acțiunii unui complex de factori naturali (circulația generală a atmosferei, radiația solară, relieful) și antropici, orașul însuși având un rol esențial în crearea propriei topoclime printr-o serie de factori care se manifestă constant (materialele de construcție, profilul accidentat, spațiile verzi), respectiv prin intermediul unor factori secundari (încălzirea artificială, poluarea atmosferei). Acțiunea comună a acestora determină perturbări ale circuitului biogeochimic la nivelul sistemului, consecința directă fiind disconfortul urban.
Temperatura medie anuală este de 9 °C, oscilând între -4 °C, în luna ianuarie, și 20,6 °C, în luna iunie, constatându-se o ușoară modificare a regimului termic în ultimii ani datorită lacurilor de acumulare, încălzirii globale și poluării atmosferei. Temperatura maximă absolută cu o valoare de 40,3 °C (24 iulie 2007) a fost depășită în vara anului 2012, când mercurul termometrului a urcat până la 41,9 °C în ziua de 7 august.
Cantitatea medie anuală de precipitații este de 541 mm/m²/an, existând diferențe între sezonul cald (82,8 mm-luna iunie) și cel rece (24 mm-luna februarie). Aversele sunt frecvente în lunile iulie-august.
Cel mai rece an a fost 1942, cu doar 7 °C, iar cel mai ploios 1897 cu 962,5 l/m². O secetă necruțătoare s-a abătut în anul 1954, când și zăpezile au însumat doar 294,5 l/m².
Ceața e prezentă 82 de zile maxim și minim 29 de zile.
Istorie
Bacăul își are stramoșii până în comuna primitivă, mai precis în paleoliticul superior cam 5.000 de ani în urmă. În perimetrul Pieții Revoluției s-a descoperit un racloir de silex negru-vinețiu de formă trapezoidala. Obiect folosit la vânătoare în imprejurimile care atunci erau acoperite de păduri. Acest obiect de silex mărturisește primele exemple de comerț, deoarece acest material nu se gasea prin aceasta zona, deci era adus din depărtări. O altă prezență umană în valea localității, s-a descoperit cu ocazia săpăturilor pentru Pasajul Margineni. La opt metri adâncime, muncitorii găsesc urmele unei așezări din epoca mijlocie a bronzului - Cultura Monteoru. Un strat gros de mâl a păstrat pentru eternitate, dovada marilor cataclisme care au modificat relieful. O alta așezare, de data aceasta, fiind identificată ca, aparținând epocii bronzului târziu - Cultura Noua a fost scoasa la lumina în perimetrul Precista.
Mai multe fragmente de ceramică din secolulVI - V î.Hr., atestă o așezare hallatattiană pe actuala stradă Bradului, după cucerirea Daciei de către romani a rămas în afara granițelor Imperiului Roman, ca fiind locuită de Carpi. Acestia vor fi în legatură permanentă cu Imperiul Roman, fapt ilustrat de numeroase descoperiri arheologice, constând în ceramică, monede și obiecte de podoabă.
O altă așezare din secolele IV-V d.Hr., compusă din șapte locuințe a fost cercetată în zona Curții Domnești. Fiecare locuință are o incăpere cu pereți din bârne și un cuptor de ars ceramică. S-a găsit ceramică lucrată cu roata, dar și cu mâna, precum și o fibulă de bronz. Putem considera că aici era o comunitate sătească autohtonă continuotoare a comunității daco-romane.
Cercetările efectuate din zona Băncii Naționale au scos la suprafață o așezare din secolele V-VI d.Hr. Peste ea s-a mai descoperit o alta din secolele VI-VII d.Hr., alcatuită din opt locuințe dispuse după un plan riguros, pe care arheologi le numesc cuib. Inventarul lor cuprinzând ceramică lucrată cu mâna, mai ales vase-borcan, la modă pe atunci. După calculele arheologilor numarul băcăuanilor era de 100 de persoane. Se ocupau cu agricultura, creșterea vitelor, meșteșugurile, cu pescuitul în multele ape din zonă, iar în padure cu vânatul. Faptul că pe mai multe vase se afla imprimat semnul crucii, duce la concluzia că era o comunitate creștină. Era o localitate stabilă care avea legături cu lumea bizantină, numeroase monede ilustrând aceast fapt.
La sfârșitul secolului al IX-lea, in regiunile de câmpie ale Moldovei de Sud, dar și în Muntenia și Transilvania, se așează un popor al cărui nume face istorie: pecenegii. Vor sta neclintiți aproape două secole, apoi vor fi alungați peste Dunăre de un alt popor, cumanii. Pentru cumani Bacăul (Bako este un nume peceneg dar și cuman) este locul ideal pentru creșterea cailor, lucru foarte necesar lor. În 1223, la Kalka, vor fi risipiți in urma bătăliei cu tătarii și cei ce au scăpat cu viața, s-au retras în ținuturile dintre Nistru si Carpați. In 1241, tătari pârjolesc și regiunea de la nord-est de Bacău. Pe șoseaua națională Bacău-Bârlad, între satele Traian și Secuieni, jud. Bacău, se bănuiește existența unui mormânt cuman. Cumanii mai importanți erau înhumați alături de câțiva oșteni apropiați (îngropați de vii sau după sinucidere) și alături de calul preferat. Peste mormânt se ridicau movile mari de pământ.
Pana cu puțin timp în urmă, prima atestare documentară cunoscuta era de pe timpul lui Alexandru cel Bun, 6 octombrie 1408. Cercetătorul Ștefan S. Gorovei, demonstrează că Bacăul are actul de naștere între anii 1391-1432 in timpul domniei lui Petru I Musat. În 1399, orașul este menționat în Documentul lui Iuga Vodă, prin care se dă carte de judecată între spătarul Răducanu cu răzeșii satului Brătila, din ținutul Bacăului. La 15 aprilie 1400, aflăm ca în Bacău se află o parte a Cavalerilor Ioaniți, numiți mai târziu Cavalerii de Malta. O scrisoare este trimisă in Civitas Bachovien de Papa Bonifaciu al II-lea. În 1409 studia la Cracovia, studentul băcăuan Gregorias de Bachwya. Ceva mai târziu, în 5 martie 1431, localitatea este numita în civitate Bako.
Reședinta Domnească din vremea lui Alexandru cel Bun, când avea soție pe Margareta de Lozont, corespunde cu propaganda catolică din acel timp în Moldova care începuse încă de pe tipul lui Lațcu, când Papa de la Roma reușise să înființeze o episcopie catolică în Moldova, mai întai pe Siret (1370), și în urmă (1401), o strămută la Bacău, desigur cu ajutorul Margaretei și unde Alexandru își face încă o reședință.
Orașul Bacău a fost ocupat o scurtă vreme și ars de oștile maghiare conduse de Matei Corvin în anul 1467. Localitatea este cunoscută și datorită importanței sale în relațiile comerciale dintre Moldova, Transilvania și Țara Românească, fiind un punct de vamă. În secolului al XV-lea în acest oraș s-a stabilit Alexăndrel, fiul lui Ștefan cel Mare, care a dat ordin pentru construirea Curții Domnești și Bisericii Precista, celebre monumente istorice.
La sfârșitul secolului al XIV-lea, Bacăul era bine închegat ca așezare urbană, una dintre cele mai prospere din întreaga Moldovă, având atribuții militare și comerciale foarte importante.
Stema
Stema municipiului Bacău o are pe Maica Precista în partea inferioară, ocrotitoarea orașului, iar în partea superioară se găsesc cerbul și brazii, primele simboluri heraldice ale Bacăului.
În partea inferioară culoarea aleasă este roșul. Culoarea roșie este specifică stemelor din Moldova iar albastrul, ce se regăsește în zona superioară, este culoarea imediat următoare ca semnificație conform codului culorilor și a normelor heraldice.
Cele două zone sunt despărțite de un brâu ce reprezintă vocația constructivă a orașului Bacău, aspirațiile sale către viitor.
Cele șapte turnuri din partea superioară simbolizează faptul că Bacăul este municipiul reședință de județ.
Alte nume și etimologie
în latină: Bacovia
în maghiară Bákó,
în germană Barchau,
în poloneză Baków,
în ebraică: בקאו)
Istoricul V. Spinei a publicat o listă a numelor proprii de origine cumană sau pecenegă în care apare Bako. Bako este un nume care se regăsește și în alte limbi turcice: pecenegă, turcă, maghiară etc. Tazlău, Tarcău, Bârlad, Tecuci, Berheci etc sunt considerate denumiri de origine cumană. Uz si Oituz sunt atribuite Uzilor, un alt popor migrator. Marele istoric Nicolae Iorga este de părere că denumirea orașului Bacău este de origine maghiară (ca Adjudul și Sascutul). Mareșalul Antonescu a ordonat efectuarea lucrărilor pentru românizarea nomenclaturii localităților din România, ordin prin care urma să se schimbe denumirea orașului Bacău, cu Gura Bistriței.
Menționarea orașului pe un act oficial datează încă din 1399. În arhivele Vaticanului, pe hărțile Evului Mediu precum și în alte documente latine, Bacăul apare sub numele de Bacovia, sau Ad Bacum. Edwige Bestazzi – delegată a Institutului de Cultură Italiană, la începutul secolului XX - mărturisește că Bacăul era trecut pe o hartă pictată chiar în Palatul Primăriei Florența, sub numele de Bacovia. Acest lucru nu este de mirare, având în vedere că la doar câțiva kilometri de Bacău, la Sărata, romanii extrăgeau sare, iar în alte localități din împrejurimi s-au descoperit vestigii daco-romane, sau chiar mai vechi, lucru ce atestă popularea acestei zone de mii de ani. La Sulta (comuna Agăș) avem urmele vechilor aurării dacice, după cum dovedește N. Densușianu în lucrarea sa Dacia preistorică, iar teritoriul Bacăului cuprindea localități încă de pe timpul pelasgilor ca: Letca și Leiteni, cuvinte derivate din latonă și letonă, divinități din timpuri preistorice, sau Tamasidava, denumire scito-dacică.
Pe aceste meleaguri au fost întinse păduri în care trăiau turme de zimbri. Muzeul „Moldova” din Bacău deține o importantă colecție de documente istorice și vechi manuscrise, precum și un cap de zimbru, un exemplar unic în felul său, găsit lângă Bacău, în satul Solonț. Un Bâc exista în Basarabia, un altul în ținutul Vasluiului, iar un altul în ținutul Bîrladului. Pe această temă se mai poate vedea și etimologia cuvântului Bâc în lucrarile lui Gheorghe Ghibănescu, M. Costăchescu sau în documentele moldovenești publicate de Nicolae Iorga.
Clima
Climatul municipiului este unul temperat-continental accentuat, cu ierni reci, veri secetoase și călduroase, acțiunii unui complex de factori naturali (circulația generală a atmosferei, radiația solară, relieful) și antropici, orașul însuși având un rol esențial în crearea propriei topoclime printr-o serie de factori care se manifestă constant (materialele de construcție, profilul accidentat, spațiile verzi), respectiv prin intermediul unor factori secundari (încălzirea artificială, poluarea atmosferei). Acțiunea comună a acestora determină perturbări ale circuitului biogeochimic la nivelul sistemului, consecința directă fiind disconfortul urban.
Temperatura medie anuală este de 9 °C, oscilând între -4 °C, în luna ianuarie, și 20,6 °C, în luna iunie, constatându-se o ușoară modificare a regimului termic în ultimii ani datorită lacurilor de acumulare, încălzirii globale și poluării atmosferei. Temperatura maximă absolută cu o valoare de 40,3 °C (24 iulie 2007) a fost depășită în vara anului 2012, când mercurul termometrului a urcat până la 41,9 °C în ziua de 7 august.
Cantitatea medie anuală de precipitații este de 541 mm/m²/an, existând diferențe între sezonul cald (82,8 mm-luna iunie) și cel rece (24 mm-luna februarie). Aversele sunt frecvente în lunile iulie-august.
Cel mai rece an a fost 1942, cu doar 7 °C, iar cel mai ploios 1897 cu 962,5 l/m². O secetă necruțătoare s-a abătut în anul 1954, când și zăpezile au însumat doar 294,5 l/m².
Ceața e prezentă 82 de zile maxim și minim 29 de zile.
Istorie
Bacăul își are stramoșii până în comuna primitivă, mai precis în paleoliticul superior cam 5.000 de ani în urmă. În perimetrul Pieții Revoluției s-a descoperit un racloir de silex negru-vinețiu de formă trapezoidala. Obiect folosit la vânătoare în imprejurimile care atunci erau acoperite de păduri. Acest obiect de silex mărturisește primele exemple de comerț, deoarece acest material nu se gasea prin aceasta zona, deci era adus din depărtări. O altă prezență umană în valea localității, s-a descoperit cu ocazia săpăturilor pentru Pasajul Margineni. La opt metri adâncime, muncitorii găsesc urmele unei așezări din epoca mijlocie a bronzului - Cultura Monteoru. Un strat gros de mâl a păstrat pentru eternitate, dovada marilor cataclisme care au modificat relieful. O alta așezare, de data aceasta, fiind identificată ca, aparținând epocii bronzului târziu - Cultura Noua a fost scoasa la lumina în perimetrul Precista.
Mai multe fragmente de ceramică din secolulVI - V î.Hr., atestă o așezare hallatattiană pe actuala stradă Bradului, după cucerirea Daciei de către romani a rămas în afara granițelor Imperiului Roman, ca fiind locuită de Carpi. Acestia vor fi în legatură permanentă cu Imperiul Roman, fapt ilustrat de numeroase descoperiri arheologice, constând în ceramică, monede și obiecte de podoabă.
O altă așezare din secolele IV-V d.Hr., compusă din șapte locuințe a fost cercetată în zona Curții Domnești. Fiecare locuință are o incăpere cu pereți din bârne și un cuptor de ars ceramică. S-a găsit ceramică lucrată cu roata, dar și cu mâna, precum și o fibulă de bronz. Putem considera că aici era o comunitate sătească autohtonă continuotoare a comunității daco-romane.
Cercetările efectuate din zona Băncii Naționale au scos la suprafață o așezare din secolele V-VI d.Hr. Peste ea s-a mai descoperit o alta din secolele VI-VII d.Hr., alcatuită din opt locuințe dispuse după un plan riguros, pe care arheologi le numesc cuib. Inventarul lor cuprinzând ceramică lucrată cu mâna, mai ales vase-borcan, la modă pe atunci. După calculele arheologilor numarul băcăuanilor era de 100 de persoane. Se ocupau cu agricultura, creșterea vitelor, meșteșugurile, cu pescuitul în multele ape din zonă, iar în padure cu vânatul. Faptul că pe mai multe vase se afla imprimat semnul crucii, duce la concluzia că era o comunitate creștină. Era o localitate stabilă care avea legături cu lumea bizantină, numeroase monede ilustrând aceast fapt.
La sfârșitul secolului al IX-lea, in regiunile de câmpie ale Moldovei de Sud, dar și în Muntenia și Transilvania, se așează un popor al cărui nume face istorie: pecenegii. Vor sta neclintiți aproape două secole, apoi vor fi alungați peste Dunăre de un alt popor, cumanii. Pentru cumani Bacăul (Bako este un nume peceneg dar și cuman) este locul ideal pentru creșterea cailor, lucru foarte necesar lor. În 1223, la Kalka, vor fi risipiți in urma bătăliei cu tătarii și cei ce au scăpat cu viața, s-au retras în ținuturile dintre Nistru si Carpați. In 1241, tătari pârjolesc și regiunea de la nord-est de Bacău. Pe șoseaua națională Bacău-Bârlad, între satele Traian și Secuieni, jud. Bacău, se bănuiește existența unui mormânt cuman. Cumanii mai importanți erau înhumați alături de câțiva oșteni apropiați (îngropați de vii sau după sinucidere) și alături de calul preferat. Peste mormânt se ridicau movile mari de pământ.
Pana cu puțin timp în urmă, prima atestare documentară cunoscuta era de pe timpul lui Alexandru cel Bun, 6 octombrie 1408. Cercetătorul Ștefan S. Gorovei, demonstrează că Bacăul are actul de naștere între anii 1391-1432 in timpul domniei lui Petru I Musat. În 1399, orașul este menționat în Documentul lui Iuga Vodă, prin care se dă carte de judecată între spătarul Răducanu cu răzeșii satului Brătila, din ținutul Bacăului. La 15 aprilie 1400, aflăm ca în Bacău se află o parte a Cavalerilor Ioaniți, numiți mai târziu Cavalerii de Malta. O scrisoare este trimisă in Civitas Bachovien de Papa Bonifaciu al II-lea. În 1409 studia la Cracovia, studentul băcăuan Gregorias de Bachwya. Ceva mai târziu, în 5 martie 1431, localitatea este numita în civitate Bako.
Reședinta Domnească din vremea lui Alexandru cel Bun, când avea soție pe Margareta de Lozont, corespunde cu propaganda catolică din acel timp în Moldova care începuse încă de pe tipul lui Lațcu, când Papa de la Roma reușise să înființeze o episcopie catolică în Moldova, mai întai pe Siret (1370), și în urmă (1401), o strămută la Bacău, desigur cu ajutorul Margaretei și unde Alexandru își face încă o reședință.
Orașul Bacău a fost ocupat o scurtă vreme și ars de oștile maghiare conduse de Matei Corvin în anul 1467. Localitatea este cunoscută și datorită importanței sale în relațiile comerciale dintre Moldova, Transilvania și Țara Românească, fiind un punct de vamă. În secolului al XV-lea în acest oraș s-a stabilit Alexăndrel, fiul lui Ștefan cel Mare, care a dat ordin pentru construirea Curții Domnești și Bisericii Precista, celebre monumente istorice.
La sfârșitul secolului al XIV-lea, Bacăul era bine închegat ca așezare urbană, una dintre cele mai prospere din întreaga Moldovă, având atribuții militare și comerciale foarte importante.
Stema
Stema municipiului Bacău o are pe Maica Precista în partea inferioară, ocrotitoarea orașului, iar în partea superioară se găsesc cerbul și brazii, primele simboluri heraldice ale Bacăului.
În partea inferioară culoarea aleasă este roșul. Culoarea roșie este specifică stemelor din Moldova iar albastrul, ce se regăsește în zona superioară, este culoarea imediat următoare ca semnificație conform codului culorilor și a normelor heraldice.
Cele două zone sunt despărțite de un brâu ce reprezintă vocația constructivă a orașului Bacău, aspirațiile sale către viitor.
Cele șapte turnuri din partea superioară simbolizează faptul că Bacăul este municipiul reședință de județ.
